O lege pentru o Deltă imaginară: cum vrea Senatul să reglementeze o lume pe care n-o cunoaște
Nu viteza omoară Delta. O omoară indiferența, aceeași care produce legi fără să coboare din mașină, fără să întrebe pe nimeni și fără să înțeleagă că pe acolo oamenii nu au altă cale spre nicăieri.
Mila 23 nu are drum asfaltat. Crișanul nu are ambulanță pe roți. Sfântu Gheorghe e la capătul unei lumi pe care majoritatea românilor o văd doar în fotografii. În toate aceste locuri, barca e singurul fir care leagă omul de restul existenței, de spital, de școală, de pâine.
Senatul a votat săptămâna aceasta că firul ăsta merge cu 5 km/h.
Motivul invocat nu e ridicol, e chiar real. Bărcile rapide distrug malurile, sperie fauna, erodează tot ce Delta a construit în mii de ani. Specialiștii spun asta de mult și au dreptate. Problema nu e intenția legii. Problema e că legea pare scrisă pentru turiști obraznici cu bărci cu motor, nu pentru omul care pleacă la patru dimineața să pescuiască sau pentru mama care duce copilul la medic.
Proiectul face distincții. Brațele principale rămân libere. Zonele cu regim special, la fel. Dar în interiorul localităților și în apropierea pontoanelor, adică exact acolo unde trăiesc oamenii, limita e 5 km/h. Amenda ajunge la 700 de lei pentru persoane fizice, 1.000 pentru firme. Barca nu se confiscă, o prevedere care existase și dispăruse undeva între comisii.
Ce lipsește din tot proiectul e simplu: vocea celor despre care e vorba. Nicio consultare publică menționată, niciun pescar citat, nicio comunitate întrebată. O lege pentru Delta Dunării scrisă, cel mai probabil, fără Dunăre pe geam.
Camera Deputaților decide mai departe. Până atunci, Mila 23 e la fel de departe cum a fost mereu.